De ce m-am mutat în Banatul Montan?
Întrebată fiind de unde sunt fotografiile pe care le postez de vreo doi ani, am răspuns că de acasă, din Banatul Montan. Pentru mine e un subiect de suflet.
O a doua întrebare a urmat imediat: cum de te-ai mutat acolo? Căci lumea mă știa ori în Sicilia, ori în orașul meu natal din Transilvania.
Cum de am dat farmecul medieval din inima Transilvaniei, pe imaginea destul de industrială a unui oraș cum e Reșița?
Dar eu locuiesc lângă Reșița, am răspuns, într-un fel de orășel uitat de lume, cu locuri și peisaje fantastice. Stau lângă Cascada Bigar și asta spune totul.
M-am mutat aici pentru că am vrut să fiu mai aproape de natură, să gust din pacea acestei zone mirifice, să mă bucur de liniște și frumusețe absolută în Banatul Montan.
Da, sunt destule blocuri și aici, dar eu când mă uit pe fereastră nu văd niciunul!
Cam aceeași decizie am luat-o și când mi-am cumpărat casa din Sicilia, am mers pe aceeași rețetă ce nu poate da greș – vechi, uitat de lume, peisaje divine, locuri încântătoare și oameni simpli, de treabă, care încep să-ți devină apropiați cu timpul, după ce te cunosc mai bine.
Aici mă simt ca într-o mare familie, unde toți se cunosc cu toți. Iar eu nu cunosc chiar atât de multe persoane, însă cu toate astea sunt salutată adesea pe stradă – ei mă cunosc și mă recunosc, eu pe ei mai puțin. Dar sentimentul e interesant, îmi place mult aici, asta e tot ce pot spune.
Înainte să-mi vând totul din orașul natal am stat multe luni în fața hărții și am gândit strategic, ca să zic așa. Să fiu aproape de Timișoara, de graniță, de autostradă (din cauza deselor plecări în Germania și Italia), să am priveliște de la fereastră, neapărat – asta chiar că era un MUST, pentru că eram sătulă de blocuri gri, îngrămădite – și, nu în ultimul rând, să nu fiu într-un sat uitat de lume. Să fiu într-un mic oraș unde să mă simt ca la țară, dar să nu fiu la țară! Da, știu, e ciudat… dar asta sunt eu, o ciudată.
Am găsit case și apartamente foarte ieftine în diverse locuri faine, dar prea departe de civilizație, prin sate și orașe din sud, pe lângă Craiova, Alexandria, Cernavodă, pe Valea Jiului sau chiar Moldova.
Cât de mult mă atrăgea pe mine apropierea de un lac sau de Dunăre!… Dar îmi era frică de căldura excesivă din sud și de câmpiile infinite, arse de soare. Pământ întins, cât vezi cu ochii…
Tocmai găsisem o casă superbă într-o comună din județul Constanța. Deosebită casă, construită în stilul acela neoromânesc pe care eu personal îl ador, cu prispă și coloane, destul de înaltă și semeață. Era chiar lângă Lacul Oltina.
Îmi aduceam aminte de triunghiul magic al copilăriei mele Rasova, Aliman și Strunga, – zona unde s-a născut și a copilărit iubita mea bunică. Multe povestiri fascinante am mai auzit de la ea legate de locurile acelea înecate în colb auriu și udate de apele Dunării sau de lacurile dobrogene…
De ce e stilul neoromânesc preferatul meu? Poate pentru că prezintă un amalgam reușit de elemente vechi etno-folclorice românești și bizantine. Îmi aduce aminte de culele acelea impresionante din sudul țării, conacele boierești înalte, cu aspect de case fortificate, ca niște cetăți, cu arcade scurte și coloane mici dar groase, stilul acela arhitectural cu influențe brâncovenești, chiar și otomane pe alocuri, cum se construia pe la a doua jumătate a secolului XVII. Culele sunt cu adevărat încântătoare.
Soțul meu, de exemplu, nu suportă casele țărănești vechi din sud, construite în stilul neoromânesc. Spune că sunt excesive, kitschoase, asta pentru că el preferă formele simple, minimaliste, fără prea multe ornamente și coloane, care susțin prispa cu arcade și diferite motive populare. Așadar, gusturile nu se discută. Sau poate sunt eu prea balcanică în interiorul meu?
Însă ceva mă ducea, totuși, către munți, către pădurile seculare.
O forță ocultă, spiritul acela întâlnit doar în Twin Peaks, unde misterul se îngemănează cu natura.
Și am găsit o locuință ieftină și bună lângă Petroșani, însă drumul până acolo era destul de rău. Trebuia să mergem să semnăm actele, dar eu în acea noapte m-am simțit rău, ceva îmi spunea că nu e alegerea corectă. Fusesem deja pe acolo, îmi plăcea stațiunea Straja, munții erau fantastici, dar nu eram eu împăcată sufletește.
Până la urmă am adormit cu greu și am avut un vis foarte straniu.
Și…
Voi continua povestirea.
(Nu, n-o imit pe Șeherezada, dar nu aș vrea să scriu prea mult pe o pagină, căci textul devine prea lung și greu de citit.)