NATALIA's WORLD

artă şi literatură

Farmec natural și post-industrial

Almaj, amintiri, acasa, Banat, casa, Caras, calatorii, intamplari, intuneric, legende, natura, Nera, oras, padure, povestiri, sat, traditii, trecut, viata

Farmec natural și post-industrial

 

În povestirea de azi voi vorbi despre acel farmec natural dar și post-industrial al locului unde trăiesc.
Nu e ușor să scrii. Pe unde ai fost, ce ai făcut… Tocmai pentru că ai prea multe în cap, se creează un fel de coagulare a gândurilor. Cuvintele îngheață de multe ori înainte să fie așternute în scris. Își pierd din profunzime, din intensitate, uneori par doar niște vorbe goale, fără substanță și sens.
Textul se dezintegrează, se transformă în praf de stele până ajunge pe tastatură…
Iar menirea mea e să schimb gândurile în slove scrise și să zugrăvesc imagini prin cuvinte.

Din fericire, nu voi descrie un scenariu post-apocaliptic, și nici nu mă voi referi la măreția naturii care invadează orașe abandonate, acoperind orice urmă a civilizației din acea zonă (cum sunt Akarmara din Abkhazia, Kennecott din Alaska sau mai știu eu ce orășele miniere de prin West Virginia). Însă, când minele se închid, când dispare industria, când oamenii nu mai au locuri de muncă (și dacă nu există nici potențial turistic), atunci aproape toți vor pleca, se vor muta din acel loc și acesta va rămâne un simplu ghost town ca atâtea altele…
Locurile unde odinioară au trăit oameni ce și-au lăsat atâtea urme ale trecerii lor pe acolo, par niște suflete pustiite și lipsite de viață, la fel cum ferestrele caselor abandonate sunt ca niște orbite întunecate pe un craniu descărnat; găuri dureroase, golite de strălucire și frumusețe.
Desigur, nu e cazul meu.
Dar totul e atât de straniu. Aici bântuie ceva, iar seara când se lasă ceața deasă e chiar horror. Se aude un vuiet ca un urlet ciudat printre copaci.
Azi dimineață la ora 6, afară era o pâclă densă și un miros sufocant de cărbune ars.
Orășelul meu îmi aduce aminte de multe ori de Centralia, adevăratul Silent Hill, “orașul care arde în interior”. Pentru mine jumătate e Silent Hill și cealaltă jumătate e Twin Peaks.
Poate tocmai de-asta mă simt atât de fericită aici…
Nu m-aș simți împlinită într-un loc banal.

Anul acesta, când m-am întors din Sicilia, am avut o tentativă de a vedea câteva sate (din alt județ), care mă interesau mai ales ca prețuri, și am înțeles, în sfârșit, de ce casele de acolo se vând mai ieftin. Nu voi spune despre ce zonă a țării e vorba, dar este la câmpie. Oricum, lângă cele trei sate vizitate, erau altele care arătau bine, mult mai moderne, ca infrastructură, și mai dezvoltate. Și nu-mi place să generalizez ori să le bag pe toate în aceeași oală.
În alte părți, problema o reprezintă prețurile prea mari, umflate rău de tot. Proprietarii de case, ce și-au zis ei după pandemie, da, vreți curți, natură și aer curat, păi atunci plătiți! Ne storc buzunarele ca pe lămâi… dar nu se gândesc că unele sate nu au canalizare, au încă drumuri pietruite, iar dac-a ajuns asflatul în sat acesta e deja ciuruit de găuri, chiar de cratere, aș putea spune.
Da, din păcate, drumurile arată îngrozitor pentru secolul în care trăim și nu au nici măcar fosă septică în curte sau loc de baie.
Dar nu, astea-s detalii. Ei cer în continuare prețuri exorbitante…
Va fi greu să îmi găsesc o casă pe gustul meu. Nu cer imposibilul, dar vreau niște condiții decente de trai. Iar în acea parte a țării m-a îngrozit ce am văzut. Sate urâte… drumuri foarte rele.
Când am ajuns acolo, plouase. Într-o parte a satului apa băltea pe un câmp întins, cât vedeai cu ochii… încât se formase o adevărată mlaștină. Eram sigură că ceva nu va merge bine. Aveam o presimțire, ca o agitație, și-mi venea să plâng. Am zis că e de la oboseală, dar nu, eram destul de disperată fără niciun motiv real. Ca și când aștepți să se întâmple ceva rău dar nu știi ce.
După vreo oră de chin, abia am așteptat să mă întorc pe drumul principal, să ies din încrengătura aia de drumuri distruse. Sufeream împreună cu mașina, care trosnea de parcă avea de gând să se rupă în două.
Voi continua să caut în zona mea, unde locuiesc acum, însă aici curțile sunt mici iar grădina așezată pe dealuri abrupte, în spatele casei.
Mi-aș dori mai mult spațiu, mă gândeam cum ar fi să stai pe o câmpie întinsă, în spatele casei să ai o grădină imensă și o livadă, iar curtea să fie destul de mare și amenajată cu gust. Nu suport îngrămădeala, lemne pentru iarnă amestecate cu unelte pentru gospodărie și alte lucruri folosite pe lângă casă. Toate așezate la repezeală și care pe unde se poate, umplând toate spațiile goale, oricât de mici ar fi, până când se creează senzația aceea de sufocare și suprasaturație, ce ar înnebuni pe oricine, nu neapărat vreun suferind de claustrofobie.
Fiecare zonă, de munte, deal sau șes, poate avea neajunsurile ei, inundații, călduri excesive și alte fenomene meteo extreme. Nu mai zic de cutremure sau tornade, căci se pare că și acelea-s, mai nou, la ordinea zilei.
Eu, însă, nu știu dacă aș putea să plec vreodată de aici.
Locuiesc, așa cum știți deja, într-un loc fabulos, pe plaiuri mirifice, într-o zonă montană cu un farmec special și tradiții veșnic vii.
E unicul județ din țară cu trei mari zone de conservare ecologică, mai precis cele trei parcuri naționale Semenic – Cheile Carașului, Domogled -Valea Cernei, Cheile Nerei – Beușnița și parcul natural Porțile de Fier.
O zonă atât de frumoasă și plină de legende, unde peisajele par desprinse dintr-un basm…
Lacurile verzi-albastre, pădurile şi stâncile care mă înconjoară, conferă acestor meleaguri o imagine sălbatică și plină de grandoare.
Vârtejurile râului Miniș și învolburările Nerei străpung necontenit calcarele albe şi colţuroase, iar glasurile şuvoaielor de apă însoțesc muzica frunzişului bogat ai codrilor seculari.
Zilele trecute am explorat zona dintre Parcul Național Semenic și Parcul Național Cheile Nerei, ce poartă numele de Țara Almăjului, și mi-am zis cât de norocoși sunt toți oamenii care locuiesc aici, într-o splendoare naturală infinită, în mijlocul naturii captivante și sălbatice, care ne oferă zi de zi niște peisaje ce cu greu se pot descrie în cuvinte.
Poteca şerpuia prin codrul secular, iar de departe se auzea zgomotul cascadei.
Intrând în mărețul templu al naturii, ascuns de veacuri între întunecatele hăuri, întâlnim de îndată trei dintre elementele primordiale, piatra, vântul și apa.

Și atunci am înțeles că mereu va fi ceva invizibil care mă va lega de aceste încântătoare ținuturi.
Poate e doar adorația mea pentru natură, dar cu siguranță e și misterul acela obscur, pe care doar cei care locuiesc aici îl simt zi și noapte, îl percep permanent.
Mai ales noaptea, locul se preschimbă și se învăluie într-o taină pe care am încercat s-o deslușesc de multe ori și despre care am scris în alte postări.

Natalia Nc.©

Next Post

Previous Post

© 2020 - 2023 NATALIA's WORLD

Theme by Anders Norén

error: