NATALIA's WORLD

artă şi literatură

Vâlva Apelor

legenda, Vâlva-Apelor, legende, poveste, povestire, literatura, mister, destin, disparitie, moarte, rustic, natura

Vâlva Apelor

***

După Crucea vânturilor, ce dăinuia de veacuri, drumul se împărțea în două.
O cărare prăfuită o lua în jos, spre lunca cea largă și către izvoarele tămăduitoare din Ținutul Suhoveiului, iar un drum strâmt de piatră urca înspre munți, acolo unde mistere întunecate își făcuseră sălașul și nimeni nu le putea pricepe ori dezlega.
După un urcuș destul de abrupt, se ajungea la marginea unui sat uitat de lume, adăpostit de stânci și falnice păduri. Se deschidea o lume misterioasă, priveliști de basm și niște trăiri nemaiîntalnite.
Totul e înmărmurit aici, în împărăția apelor și-a codrilor. De pe coline se aude doar un sinistru vuiet de vânt, ce pare un strigăt de ajutor fantomatic.
De-o parte și de alta a drumului străjuiesc două stânci aplecate, de ai putea zice că-s niște bătrâni înțelepți cu bărbi lungi și albe, învăluiți în mantii cenușii.
Și râul acela curat, de scaldă tot satul, cât e de lung, ce saltă vesel printre pietrele lucioase, sclipind în razele de lună și de soare.
Acolo privirea călătorului aluneca domol pe albia râului și întâlnea moara cea vrăjită. Lângă ea, un izvor cristalin izbucnea voios din stâncă, iar deasupra lui, erau săpate în piatră aceste cuvinte: “Fii binecuvântat străine, de cunoaștere și frumusețe însetat!”
Aici întâlneai doar elemente naturale, lut, lemn și piatră, iar casele erau construite din gneiss cafeniu sau alte tipuri de roci, mai mărunte și de forme neregulate. Moara, ridicată chiar sub stâncă, te chema, parcă, mai aproape de ea, ca să-i asculți apa, ce semeață-i învârtea roata de lemn.
Dar ce mister ascundea această moară?
Ascultând o veche povestire, ce deseori era rostită pe la șezători, în seri târzii, se spune că, demult, o tânără și frumoasă femeie din părțile locului ar fi dispărut în împrejurări stranii, sub ochii oamenilor care o păzeau. Tânăra era dintr-o familie bună și înstărită, dar ea era mai aparte, ținea mult la frumusețea ei și era cam mândră. Nici nu voise să se mărite, deși avusese mulți pețitori, iar timpul trecea și se apropia de treizeci de ani, rămânând așa, fără bărbat și fără copii, ceea ce era din cale-afară de neobișnuit. Dar ea își dorea numai un singur lucru: nemurirea.
Și se spunea că-n vremurile acelea, Vâlva Apelor venea pe coama dealurilor, când nu te așteptai.
Așa cum zice legenda, femeia trebuia să doarmă trei nopți la moara aceea, lângă roata care măcina într-una, să asculte vuietul apei și ce-i spunea aceasta. Multe taine străvechi aveau să fie dezlegate în ceasurile acelea lungi! Și dacă avea să facă față celor trei zile, închisă acolo, în post negru și-n zgomotul continuu, ea ar fi fost, apoi, răsplătită de zânele bune cu nemurire.
Nimeni nu știa ce se va petrece înăuntru, însă, deși localnicii știau de hotărârea femeii, au vrut s-o lase până la capăt să încerce, și să n-o facă să-și schimbe gândul și voință.
Căci, gândeau ei, ce-ar fi putut păți? Ziceau: lăsăți-o să intre, ce rău ne poate face cu hotărârea ei, și-apoi, de va fi așa, ne vom bucura și pentru ea, și pentru noi, căci pe rând vom intra în moară și toți vom fi în trei zile nemuritori!
Cele trei grele nopți trecură și dinăuntru nu se auzea nimic și nici nu mai ieșea nimeni. Localnicii s-au gândit la ce era mai rău și au dat buzna înăuntru, să vadă dacă femeia murise sau mai trăia…
Dar n-au găsit pe nimeni în moară.
Și nu-și puteau nicicum dezvălui ciudățenia asta, nu puteau pricepe unde dispăruse tânăra și ce se întâmplase înăuntru în cele trei nopți blestemate, căci ei toți fuseseră afară, așteptând-o să iasă.
Unii își ziceau că fusese răpită de vâlva apelor și dusă în adâncuri, unde o aștepta, de fapt, adevărata nemurire, căci o preschimbase și pe ea într-o vâlvă, ca să fie asemeni lor.
Alții spuneau că femeia se transformase într-o fantasmă și dăinuia acolo, în moara cea veche, dar nu mai putea fi văzută de ochii muritorilor de rând, iar noaptea ar fi ieșit în drum, cu înfățișarea ei omenească, îmbrăcată în straie lungi și albe, speriind drumeții rătăciți prin locurile acelea.
Un lucru era, însă, sigur. Nemurirea nu putea fi primită atâta vreme cât erai om, nu puteai să-ți păstrezi și chipul, dar să rămâi și veșnic tânăr. Trebuia să alegi, ori una, ori alta, căci cele două căi împreună, calea omenească cu destinul nostru muritor nu putea face casă bună cu nemurirea primită de la Vâlva Apelor.
Și azi, după atâta vreme, se mai spune că, în moară se aud uneori, noaptea, plânsete și un glas de femeie, ce se tânguie neîntrerupt până în zori. Au chemat și preoți să sfințească locul și să alunge spiritele rele, însă fără niciun rezultat; moara avea să fie pe veci blestemată și va rămâne mereu în puterea Vâlvei, ce va pedepsi pe oricine va încerca să dobândească nemurirea.
Femeia din istorisirea noastră își regreta, se pare, alegerea făcută în viață. Să-ți vinzi sufletul unei creaturi precum Vâlva apelor nu e un lucru neînsemnat.
De atunci spiritul femeii colindă locurile pe unde şi-a dus viaţa, cel mai des apărând prin preajma caselor vechi și părăsite, care au aparținut cândva familiei, și de care praful s-a ales, căci n-a mai cutezat nimeni să se mute în ele.
Se spune că au fost și morți ciudate în zonă, fiind găsite trupuri de bărbați, sfârtecați și lăsați în desișurile întunecate fără cap și, uneori, fără membre. Deși vinovate de aceste oribile crime ar fi putut fi lighionele înfometate ale pădurii, lumea socoate că, mai degrabă femeia răpită de Vâlva Apelor ar fi răspunzătoare pentru tot.
Și că s-ar răzbuna pe tinerii care treceau seara târziu pe drumul dinspre pădure, căci nu putuse, din pricina năzuinței sale nebunești, să aibă și ea o familie și un bărbat, după cum cere rânduiala.

După o adaptare originală de: Natalia Nc.©
*fragment din primul meu roman.

Natalia Nc.

Next Post

Previous Post

© 2020 - 2023 NATALIA's WORLD

Theme by Anders Norén

error: